P.S. Acceptă-mă! Dar dacă nu o faci, nu mă voi respinge eu. Scrisoare din mijlocul procesului de vindecare a Rănii de Respingere

N-am știut că se numește „rană de respingere”. Nu când eram copil. Nu când eram adolescent. Nici măcar când am început să lucrez cu mine. Pentru mine, era doar acel sentiment familiar și dureros că, orice aș face, sunt undeva pe margine. Niciodată în centrul inimii cuiva.

Mă simțeam invizibil în mijlocul mulțimii. Și atunci făceam ce făceam dintotdeauna: zâmbeam, mă străduiam, spuneam ce voiau ceilalți să audă. Nu pentru a manipula, ci dintr-un dor sfâșietor de a fi văzut. De a fi ales.

Mi-a luat ani să înțeleg ce era, de fapt, această durere surdă care mă însoțea peste tot – la școală, în relațiile mele, în prietenii, în tăcerile pe care nu le puteam umple cu nimic. Aveam prieteni, aveam oameni în jur, dar înăuntru era un gol. O întrebare nespusă: „De ce nu rămâne nimeni cu adevărat?”Și mai dureros decât atât: „Ce e în neregulă cu mine?”

Tarot Online: Previziuni și etalări zilnice. AUTOR 2025: Singurul târg de bijuterie contemporană din sud-estul Europei revine la București pe 10-11 mai

Am crescut într-o casă în care iubirea se oferea cu porția. În care greșelile se plăteau cu tăcere, și vulnerabilitatea era semn de slăbiciune. Nu ne spuneam „Te iubesc”. Nu ne atingeam. Totul era funcțional, curat, rece. Și atunci, cumva, am învățat că iubirea nu vine pur și simplu. Trebuie să o câștigi. Să o meriți. Să te porți frumos. Să fii „cum trebuie”. Altfel... ești prea. Prea sensibil. Prea intens. Prea nevoiaș. Prea tu.

Rana de respingere te face să devii maestru în a te abandona pe tine pentru a nu fi abandonat de ceilalți.

Foto: Shutterstock AI Generator /Shutterstock

Îți dezvolți antene fine. Simți când ceva nu e în regulă, chiar și dintr-un punct pus într-un mesaj. Dintr-o privire evazivă. Dintr-un răspuns întârziat.

Îți adaptezi tonul, gândurile, uneori chiar și personalitatea – doar să nu plece celălalt. Doar să nu te respingă. Și poate cea mai grea parte e că nici măcar nu mai știi cine ești tu, în lipsa acestei frici.

În relațiile mele, iubirea a fost adesea o luptă. Nu cu celălalt, ci cu mine. Mă topeam în celălalt. Îmi ajustam dorințele, nevoile, visurile. Nu ca să fiu manipulator, ci dintr-o nevoie disperată de a aparține.

Ajunsesem să cred că, dacă voi deveni indispensabil, atunci voi fi iubit. Dacă îi ofer tot, nu va avea de ce să plece. Dar ce să vezi… au plecat. Pentru că iubirea adevărată nu se naște din efortul de a fi altcineva. Ci din curajul de a fi exact cine ești.

Am avut momente în care m-am prăbușit. În care m-am uitat în oglindă și nu mai știam cine e omul de acolo. În care tot ce simțeam era un nod în gât și un gol în piept. Acolo, în acel loc, am început, încet, să o văd: rana mea. Nu ca o vină. Nu ca o slăbiciune. Ci ca o parte din mine care a cerut iubire și nu a primit. O parte copil care a fost ignorată, rușinată, lăsată pe dinafară.

Și am început să o țin în brațe.

Am început să învăț că nu toată lumea care nu rămâne mă respinge.
Că nu orice distanță e o condamnare.
Că valoarea mea nu scade dacă cineva nu mă alege.
Că pot fi iubit chiar și dacă nu sunt pe placul tuturor.

Și, mai ales, că primul pas e să mă aleg eu. Să fiu acel „acasă” pe care l-am tot căutat în alții.

Astăzi, rana nu a dispărut complet. Dar are un alt sens. O privesc cu duioșie. Ca pe un copil care a așteptat prea mult lângă ușă. Și în fiecare zi, aleg să mă apropii de el. Să-l țin în brațe. Să-i spun: „Nu mai trebuie să demonstrezi nimic. Ești iubit pentru cine ești.”

Și poate că asta e vindecarea. Nu o uitare a rănii, ci o reîntoarcere spre ea, cu mai multă lumină. Cu blândețe. Cu maturitate. Cu iubire. Pentru că acolo unde am fost răniți, tot acolo învățăm cel mai profund să iubim.

Și din acel loc, într-o zi, cu inima liniștită, poți spune:
„Te rog, alege-mă. Dar dacă nu o faci, nu mă voi respinge eu.”

A.

Foto fr si main: Shutterstock AI Generator /Shutterstock

---

---