Insulele fermecate: Călătorii prin mituri și magie, dragoste și pierdere vorbește despre banalul care devine extraordinar și despre modul în care putem alege de fiecare dată în viață să transformăm o pierdere într-un câștig.
Cartea spune povestea Laurei Coffey, pe care pandemia de Covid 19 a prins-o pe picior greșit. Cu o relație de dragoste care tocmai se încheiase și fără job, lockdown-ul ar fi fost mult prea greu de suportat pentru ea dacă ar fi rămas închisă singură în garsoniera ei micuță din Londra. Prin urmare, alege să călătorească, evadând dintr-un scenariu trist și apăsător. Laura alege, astfel, să își înfrângă propriile limite și să își acorde timp de calitate, pe care să îl folosească și ca să se împace cu ideea bolii tatălui ei. Iar odată pornită la drum, se va metamorfoza într-o nouă Laura: mai profundă, mai matură, mai sigură pe ea, pregătită să își trăiască viața după alte coordonate... Așa cum, de altfel, odiseea l-a transformat pe Ulise într-un om smerit, mai înțelept și mai bun...
„Trăim înăuntrul poveștii noastre, țesându-ne propriile mitologii, fiecare viață fiind propriul poem epic cu monștri din adâncuri și zei vicleni, dragoste și trădare și călătorii departe de casă. Tristețile acestei lumi și frumusețile ei. Frumusețile ei eterne. Cred că putem alege încotro să ne îndreptăm atenția, către insulă sau către închisoarea din mijlocul ei. Toate stau unele lângă altele, paradisul și ceea ce i se opune. Nu putem trăi fermecați toată viața. Există durere, suferință și moarte, dar există și insule intermediare, dacă știi cum să ajungi la ele. Acele colțuri încântătoare câștigate cu greu, unde timpul visează, unde vremea este mereu senină și unde marea de un albastru intens te învăluie.” – Laura Coffey
Aventura ei începe cu un șir de insule vulcanice mici din largul coastei Siciliei, despre care mai multe teorii susțin că au inspirat o parte din Odiseea.
Vizităm așadar, rând pe rând: Insulele Eoliene (Sicilia, Italia), Insula Ciclopilor, Insula lui Calipso, Insula Zeului Soare, însorita Itaca, Stromboli, Cefalù sau Insula Zeului Soare, zeul bucuriei umane.
Fiecare oprire pe care o face este un prilej pentru a rememora celebrul poem al lui Homer și aventurile pe care Ulise le-a trăit în locurile prin care a călătorit. Dar mai ales, fiecare nouă destinație reprezintă pentru Laura o nouă modalitate de a încerca să uite de boala tatălui său și de inevitabilul care avea să se producă indiferent cât de departe ar fi fugit ea...
FRAGMENT
Soarele s-a ivit
pe cerul de bronz să-și reverse lumina
pentru zeii și muritorii de pe pământul roditor
Am luat hidropterul de pe insule ca să mă întorc în Sicilia, am prins un tren care înainta încet de-a lungul coastei spre Cefalù, un vechi oraș pescăresc, și am mers de la gară pe străzile medievale înguste în căutarea lui Agrodolce, care în traducere înseamnă dulce-amărui, un nume potrivit pentru aceste vremuri ciudate.
Unii cercetători cred că Sicilia a fost sursa de inspirație pentru insula zeului soarelui din Odiseea. Din câte se pare, calitatea luminii soarelui de aici este deosebită din punct de vedere științific – este vorba despre ceva legat de combinația dintre nivelul scăzut al vaporilor de apă, locația insulei și claritatea sa atmosferică, care fac ca lumina să fie mai puțin difuză aici – cu alte cuvinte, strălucește. Sicilia este plină de soare, cu mai mult de două mii de ore pe an, așa că mi se pare logic ca aceasta să fie insula lui Helios.
Helios, zeul soarelui, avea o pasiune pentru vite. El ținea pe insula sa cirezi de boi albi, pe care îi prețuia mai presus de orice. Vrăjitoarea Circe și profetul Tiresias îl avertizează pe Odiseu să nu pună piciorul pe această insulă, dar echipajul său epuizat îl convinge să ancoreze peste noapte. Zeus trimite o „furtună stranie”, corabia rămâne eșuată săptămâni întregi, iar hrana începe să se sfârșească. Odiseu se retrage pentru a se ruga să fie îndrumat, lăsându-și în urmă oamenii înfometați ca un nesăbuit (Harvard Business Review ar critica mare parte din stilul său de conducere). Bărbații se gândesc că ar fi bine să mănânce o bovină sau două, considerând că se pot revanșa mai târziu construind un templu pentru Helios, și că, oricum, ar fi mai bine să fie uciși decât să moară de foame. Ei măcelăresc repede animalele și se ospătează cu delicioasa carne de vită la grătar până la întoarcerea lui Odiseu.
Helios, extrem de ofensat, căci masculinitatea fragilă nu-i ocolește nici pe zei, se supără. El amenință că nu va mai străluci pe Pământ dacă nu se iau măsuri și, oricât de ciudată ar fi obsesia lui pentru bovine, restul zeilor nu au chef să trăiască în întuneric. Așa că atunci când Odiseu pornește din nou la drum, Zeus trimite câteva fulgere, distrugând corabia, iar membrii echipajului fie cad peste bord și se îneacă într-un vârtej, fie sunt striviți de catargele căzute, fie sunt mâncați de un monstru marin. Într-o răsturnare de situație pe care nimeni nu a prevăzut-o, doar Odiseu rămâne în viață, plimbându-se agitat pe punte, încercând să-și dea seama cum să supraviețuiască unui vârtej, pe de o parte, și unui monstru marin înfometat, pe de altă parte. Răspunsul, așa cum se întâmplă adesea în viață, este să se agațe de un smochin.
---
Agrodolce era un hotel tip boutique situat la cel mai înalt etaj al unei clădiri vechi, fără lift. Am transpirat rău cât am urcat treptele, târându-mi valiza roșie, în timp ce, din vârful scărilor, Rita râdea la mine. Era scundă și voluptoasă, cu părul negru și o căldură luminoasă.
Arhitectă de meserie, renovase singură acest spațiu, până la vopsirea gresiei albastre și galbene care decora bucătăria centrală din zona comună. Rita făcea totul, inclusiv cocea în fiecare zi la micul-dejun mamalata, tarte proaspete traversate de modele complicate de linii încrucișate, cu un gem diferit și un model diferit în fiecare zi. Le mâncam pe terrazza îngustă, înconjurată de plante suculente cu un echilibru precar. Rita mă tot încuraja să mănânc mai multe tarte, să beau mai mult espresso.
Oricât de frumos ar fi fost hotelul, nu voiam să mă întorc pe continent – chiar dacă, practic, Sicilia este o insulă, cu toate că lunga plaja nisipoasă era la doar câțiva pași distanță – pentru că asta însemna că totul avea să se termine curând. Nu m-am priceput niciodată la sfârșituri, iar de data aceasta era și mai rău. Mă simțeam răvășită, sufocată la ideea de a mă întoarce acasă în câteva zile; era ceva mai mult decât teama normală de încheiere a unei vacanțe, simțeam că evadarea se apropie de sfârșit, că mă predau. Londra devenea periculos de infectată și mi-era teamă să nu prind o altă perioadă de izolare în singurătate, să schimb libertatea cu închisoarea, îngrijorată că aveam să mă întorc la un soi de tristețe, că probabil aveam să mă îmbolnăvesc. Îi pierdusem și pe zei, nu mă mai simțeam purtată de vânt și ușoară, ci din nou cu picioarele pe pământ, țintuită de gravitație. Am alungat aceste gânduri în timp ce mă plimbam pe străzi.
Cefalù este un oraș vechi, cu o arhitectură arabo-normandă și, ca majoritatea orașelor italiene, are prea multe clădiri vechi și frumoase, biserici divine, minuni arhitecturale extraordinare de admirat.
Catedrala din piața principală a fost construită ca parte a unui târg cu Iisus Hristos. Ruggero al II-lea, rege al Siciliei, prins într-o furtună uriașă pe mare, L-a implorat pe Dumnezeu să-l salveze, promițându-I, în schimb, să construiască o biserică în cinstea Lui. În clipa următoare, s-a trezit eșuat pe nisipul moale al plajei din Cefalù în loc să moară înecat pe fundul oceanului. Și-a respectat partea sa din înțelegere, a început construcția și a convins artizani din Constantinopol să vină aici și să instaleze un mozaic auriu complicat, în stil bizantin, în tavanul în formă de cupolă. M-am uitat la el, un portret al lui Cristo Pantocratore (Hristos Atotputernic), aparent unul dintre cele mai frumoase exemple din întreaga Sicilie. Lui Hristos îi stătea bine părul în ziua aceea, afișa o barbă de hipster și părea să poarte veșmintele albastre ale mamei sale. După aproape nouă sute de ani, dalele aurii încă străluceau. Hristos se uita la mine, sever și radiant ca întotdeauna. Am cumpărat o carte poștală ca să i-o trimit tatălui meu, dar am uitat să o fac.
Mai târziu, aveam să o găsesc strecurată printre paginile unei cărți. Hristos se va uita din nou impasibil la mine, ținându-și degetele într-un gest complicat, cumva mai vizibil pe vedere decât pe tavan. Degetul mare atingea degetul mic și inelar, formând un cerc, iar degetul mijlociu era ușor îndoit, supus degetului arătător întins, îndreptat în sus. Reprezentând literele IC, X și C pentru a crea hristograma ICXC, care înseamnă „Iisus Hristos”. Asta în cazul în care ar putea exista vreo posibilă confuzie.
Familia mea este irlandeză și catolică, iar eu am mers la biserică până la vârsta de șapte ani, moment în care credința mea s-a întins și s-a rupt, după ce am fost instruită cu privire la „transsubstanțiere”, la taină mai degrabă decât la simbolismul pâinii și al vinului. Nu prea puteam să cred în trupuri și sânge, așa că am încetat complet să mă mai duc la slujbă și am rămas acasă, preferând exotismul de a fi singură într-o casă tăcută. Înainte de a înceta să mai merg, partea din slujba catolică care îmi plăcea cel mai mult era cea în care oamenii se ridică în picioare, dau mâna cu străinii de vizavi și din spatele băncilor, urându-și pace unii altora. Este o conversație programată. „Și cu tine” este refrenul. Mă voi gândi la toate acestea în timp ce îmi voi aranja degetele pentru a oglindi limbajul semnelor lui Hristos, îndreptându-le spre El. „Pacea fie cu tine”, voi șopti eu. Iisus va rămâne tăcut.
Divinul stă alături de cotidian. De la catedrală am mers spre Lavatoio Medievale (o spălătorie medievală). O scară de piatră cobora de pe stradă către o zonă acoperită unde erau sculptate o serie de bazine de piatră de mică adâncime, fiecare având la un capăt o scândură de spălat striată, așezată ca o pernă, pentru a freca rufele în timp ce se înmuiau. Simțeam oprimarea femeilor de-a lungul vremurilor în timp ce mă plimbam în jurul lor, udându-mi pantofii. Legenda spune că râul Cefalino, care curge pe aici pentru a umple bazinele înainte de a-și continua drumul spre mare, s-a format din lacrimile unei nimfe care și-a ucis din greșeală iubitul.
În partea de sus a treptelor a fost gravată o piatră – textul era în latină, dar avea și o traducere: Aici curge Cefalino… mai pur decât argintul, mai rece decât zăpada. Mai pur decât argintul, mai rece decât zăpada. Îmi plăcea romantismul, cadența lui, chiar dacă era un basm al vieții casnice.
Îmi puneam rufele la uscat la soare pe terasa de pe acoperișul Ritei, exact ca o italiancă veritabilă, îmi ziceam în gând, când m-am împiedicat, am scăpat o șosetă și am văzut-o aterizând pe țiglele roșii de teracotă ale acoperișului de dedesubt, deloc ca o italiancă veritabilă. Nu aveam cum să cobor până acolo, așa că am expediat-o mintal în regatul șosetelor fără pereche, dar Rita nu avea de gând să îngăduie așa ceva.
– Vom folosi un mecanism făcut de Santina, bunica mea, a spus ea enigmatic, scoțând ceea ce părea a fi o bucată mare de carton dintr-un dulap din spatele recepției. Allora, vom merge la pescuit. Attenzione! Fii atentă!
Mi-a pus în palmă un buzdugan în miniatură. Se pare că Santina a îmbinat patru tipuri diferite de cârlige de pescuit feroce, le-a lipit de o greutate grea de plumb pentru pescuit și le-a atașat de un fir de pescuit, pe care l-a înfășurat în jurul cartonului pentru a nu se încâlci. Era clar că nu era genul de femeie care să lase rufele sau orice altceva să-i scape. Am coborât buzduganul cu firul de pescuit pe acoperiș în timp ce Rita mă filma cu telefonul.
– Lao-ra, ce faci?
În filmare mi se văd picioarele goale pe terasa de marmură, acoperișurile de teracotă strălucind în albastrul cerului. Picioarele albe, fusta mea roz mișcându-se în adierea vântului. Camera se îndreaptă spre fața mea.
Port o mască, dar se vede că zâmbesc.
– Mergem la pescuit șosete.
Cu harul unui zeu italian minor, sau mai degrabă călăuzită de fantoma bătrânei Santina, am reușit în mod miraculos să prind șoseta rătăcită din prima încercare și am ridicat-o, spre entuziasmul debordant al Ritei, care a comentat tot timpul ca un expert în fotbal, cu acea efervescență frenetică pe care o iubeam atât de mult la italieni. Mi se părea că vorbesc mereu în italice.
– Brava, Lao-ra! Brava! La prima tentativo! Va bene! se aude Rita râzând în spatele camerei.
I-am trimis videoclipul tatălui meu crezând că i se va părea amuzant, dar nu a răspuns, ceea ce era neobișnuit. În schimb, mama mi-a trimis un mesaj în care îmi spunea că noile medicamente îl fac să se simtă rău. Părinții mei se cunoscuseră la balul medicilor și asistentelor, când erau amândoi studenți, și erau căsătoriți de mai bine de patruzeci de ani. În prezent, ea era protectoarea lui și, ocazional, purtătoarea lui de cuvânt, iar eu știam că traiul sub regimul lui totalitar de Covid își pune amprenta asupra ei. Lui îi era foarte teamă să nu ia virusul și instituise reguli mai stricte decât guvernul. Ei îi era greu să nu-l poată vedea pe fratele meu sau să-l îmbrățișeze pe nepoțelul meu, Theo. Îi plăcea să gătească și, vrând să o înveselesc, am convins-o pe Rita să noteze rețeta delicioaselor tarte cu gem și i-am trimis-o prin SMS, împreună cu o fotografie, pentru inspirație.
Pentru iubitorii de călătorii, această carte va fi o sursă de inspirație pentru viitoarele destinații de vacanță, iar pentru iubitorii poemului lui Homer, cartea va fi un prilej de a retrăi bucuria lecturării anumitor pasaje din el.
Laura Coffey este scriitoare de jurnale de călătorie și se simte cel mai bine în mișcare. Se declară dependentă de înotul în apă rece și de aventură și îi place să scrie despre frumusețea sălbatică a locurilor pe care le vizitează și despre oamenii pe care îi întâlnește în drumurile ei prin lume. Lucrările i-au fost publicate în Condé Nast Traveller, The Guardian și BBC Travel. Este profesoară certificată de yoga, o împătimită a călătoriilor solo și are o mare pasiune pentru păsări. Când nu scrie, îi place să se plimbe cu bicicleta prin Londra, să facă yoga sau să-și plănuiască următoarea evadare pe o insulă îndepărtată.
Raluca este absolventă a Literelor bucureștene.
Scrie și editează texte, iar uneori mai exersează câte o limbă străină cu speranța că într-o zi se va putea numi poliglot.
În timpul liber, este...
De ce ajung femeile din România la psiholog. ”Trăim într-o cultură în care femeia e învățată să pună nevoile celorlalți înainte”
Metroul bucureștean scurtează drumul spre prevenția cancerelor asociate infecției cu HPV
“Love Fair”, târgul caritabil care schimbă soarta animalelor fără stăpân
Țările din Europa în care se fac cele mai multe transplanturi de celule stem. Pe ce loc e România?